Skip to navigation.


Ceva trebuie sa se intimple...

Asa credeau batrinii si ceilalti erau siguri ca aveau dreptate. Se catarau pe zidurile cetatii si priveau in zare, spre desertul rosu, ascultau tipetele ascutite ale pasarilor si fiecare soptea ca pentru sine: Ceva trebuie sa se intimple…

Oamenii se nasteau si mureau, mergeau la scoli si deprindeau meserii, cintau la nunti si jeleau la inmormintari. Uneori isi tineau respiratia, ascultau vuietul nedeslusit al desertului si pareau ca-si aduc aminte de ceva. Apoi isi reluau treburile, care or fi fost acelea.

Izbucneau revolte, se ucideau intre ei pentru lucruri si idei pe care mai apoi aproape ca le uitau. Darimau statui si ridicau altele in locul acestora. Inventau masinarii care sa le faca viata mai usoara, dar dupa aceea erau obligati sa constate ca nu era deloc asa. Unele dintre aceste masinarii rugineau in soproane, altele erau pastrate doar pentru amintirea celor care le concepusera. Nasterea, iubirea si moartea ramineau singurele certitudini. Si desertul rosu de dincolo de ziduri. Nimeni nu pleca si nimeni nu venea. Nu aveau unde sa plece si nu avea cine sa vina.

Unii scriau carti pe care ceilalti le citeau si cadeau pe ginduri. Erau povesti despre ceea ce a fost, ceea ce este sau ceea ce va fi. Dar ceea ce a fost stiusera doar batrinii, care acum erau pulbere imprastiata de miinile aspre ale vintului in cele patru zari, ceea ce este se straduiau in zadar sa descopere iar ceea ce urma sa vina era mereu altfel decit credeau ei. Cartile erau uitate la rindul lor, se ingalbeneau uitate pe rafturi si se preschimbau in praf la si ele. Si oamenii isi spuneau doar ca ceva trebuie sa se intimple…

Citeodata, foarte rar, se ridica un nor mic de pulbere la orizont, ca cel stirnit de copitele unui cal sau de rotile unui camion sau de palele unui elicopter. Urcau iar pe ziduri si priveau, ridicau ruguri al caror fum sa-i ghideze pe eventualii calatori, trimiteau iscoade care indrazneau sa aventureze dincolo de ziduri si care nu mai reveneau niciodata.

Apoi norul se imprastia, raminea doar linia de foc a orizontului, tare si stralucitoare ca o lama de cutit si pamintul crapat si lipsit de viata. Raminea trecutul, care se straduia sa-si scuipe viitorul ca pe o imbucatara ramasa in gitul unui comesean prea lacom.

Timpul era capcana unui vinator asezata peste o biata pasare fara scapare.
Avea regi buni si regi rai, oameni intelepti si oameni cruzi si nedrepti, apoi totul se uita – cerul albastru sau vinetiu sau potocaliu nu se schimba niciodata, raminea deasupra lor ca o amintire de care nu poti sa scapi, ca o melodie pe care o fredonezi fara sa vrei si fara sa-ti placa. Le aducea mereu aminte ca ei sunt jos, inconjurati de ziduri despre care nu erau siguri ca-i apara de ceva sau ii desparte definitiv de altceva.
Isi puneau aceleasi intrebari si nimeni nu le dadea raspunsuri. De aceea, spuneau ei, ceva trebuie sa se intimple…

Citeodata un grup mic de oameni hotara sa schimbe ordinea lucrurilor, ordine care pentru ceilalti era fireasca si naturala. Dar cei din grupul mic vorbeau frumos, aveau ochii scinteietori si credeau in ceea ce spuneau si atunci ii convingeau si pe sceptici. Sau ii sileau, dupa caz. Mereu, in asemenea ocazii, se cladeau inchisori noi, care se umpleau imediat de barbati si femei care nu stiau bine de ce au ajuns acolo si se daramau cladiri vechi. Nu erau proscrisi doar oameni, ci si carti. Strazile se umpleau de cetateni care vorbeau tare, apoi, nu dupa mult timp, toti incepeau sa vorbeasca in soapta. Treceau anii, oamenii cu ochii scinteietori uitau ce-si doreau si incotro plecasera si nu mai credeau in ceea ce spuneau. Se ridicau noi inchisori si erau darimate cele vechi.

Timpul ridea hoteste din cerul inalt vinetiu si senin si portocaliu, vinturile suierau prin desertul rosu pe care nimeni nu-l strabatuse vreodata, oamenii se catarau pe ziduri, isi ingustau ochii privind spre orizontul prafos si ziceau, desi aproape nimeni nu mai credea ca asa va fi, ca ceva trebuie sa se intimple…